Pe la sfarsitul lui aprilie m-am dus sa echipez un traseu de escalada. Leg o coarda de carligul de remorcare al masinii parcate strategic deasupra falezei si fac un rapel peste o surplomba, ca sa ma lamuresc cam pe unde ar iesi traseul si sa pun un top (cel din mijloc din poza).
Ma dumiresc cum sta treaba, dar la urcare imi vine ideea sa ma mai uit si dupa finalul unei posibile linii de trad ceva mai in dreapta. Ingerasul din dialogul meu interior zice ca „iesi deasupra si cobori iar ceva mai incolo”, dar dracusorul il contrazice: „ce sa mai pierzi timpul, trage nitel de coarda, impinge cu picioarele si uita-te ce si cum!”
Argumentele pareau logice, asa ca ridic picioarele, ma imping cat pot de departe spre dreapta si… coarda sare din santul ala de pe buza tavanului in care o asezasem cu grija, aluneca lateral peste marginea surpombei si ma lasa sa cad vreo cativa metri in gol, dupa care plec dezorientat in pendul spre un perete primitor de calcar pe care amortizez (doar) pe piciorul stang.
Simt o scrasnitura in glezna, insotita desigur de o durere puternica si gandesc resemnat: „credeam ca doar prostii patesc chestii de-astea, dar uite ca mi se intampla si mie…”. Pun un blocator peste Grigri si incep sa ma tarasc in sus pe coarda, rezemandu-ma de stanca pe genunchiul stang. Pana sus, glezna e deja cat butucul…
Fast forward pana a doua zi… Un amic ma duce cu masina la urgenta, la doctorul ala pe care-l stie el acolo, „ca e vecinul lui”… Acuma, stiind eu cum sta treaba cu „system”-ul din Romania, am cedat tentatie, nu?! Pai de ce sa stai la coada pana te baga cineva in seama? Te duci la ala pe care-l „cunosti”!
Se uita specialistu’ la radiografie si zice „pui gheatza cateva zile si intr-o saptamana esti ca nou”. Intreb si eu ca pacientu’ suferind: „dar n-ar trebui ceva antiinflamatoare, poate o chestie de imobilizat glezna?!”
„Nu e nevoie de nimic altceva!”
O luna am mers in carje, inca una m-am ajutat de betele de tura, apoi am promovat la mersul cu un singur bat… Mai greu a fost cu condusul, pana m-am prins ca daca strang bine piciorul in gheata interioara de la claparul de tura, pot apasa cat-de-cat pe ambeiaj.
Fast forward inca vreo trei luni… Niste prieteni imi baga morcovul ca nu e in regula cum arata piciorul dupa atata timp. Degeaba zic eu ca omul ala cu „pune gheatza ca trece” avea diploma si parafa, pana la urma le dau dreptate si ma duc la alt medic, care ma trimite la RMN. Rezultatul zice ca am vreo trei linii de fractura pe calcaneu, un ligament rupt de tot si cateva avariate grav, niste tendoane deteriorate rau, edemuri ingrijoratoare pe ici, pe colo…
Primesc o reteta lunga cat o cadere in coarda, cu un pumn de pastile pe zi si o trimitere la fizioterapie si ma pregatesc sa incep o noua viata, in care toate durerile vor fi disparut si in care ma voi catara din nou cel putin la fel de bine si de tare ca inainte.
Pana acum (in afara de o vara pierduta, in care nu m-am putut catara), chestia asta m-a costat deja vreo 2000 lei. Concluzia?! Cand te apuci sa faci o chestie in care un moment de neatentie poate avea urmari grave, verifica-ti extrasul de cont si „calendarul competitional”, sa vezi daca-ti permiti sa faci prostii!
Macar baietii astia care se ocupa acum de mine mi-au promis ca la venirea iernii o sa fiu in forma cea mai buna pentru catararea pe gheata…
Escaladă sportivă 